Stefania: Sophie: Nori de ploaie insoriti

Azi se anunta o zi trista...
E abia 10 jumate si Sophie trebuia sa se imbrace in negru. Inmormantarea....
Stia cum e sa pierzi pe cineva drag, doar ca ultima persoana la care a tinut cu adevarat a murit cand ea avea doar 8 ani. Bunica ei. Ce stia ea cu adevarat ce era moartea atunci? "Doar un somn vesnic." Vedea oamenii cum plang si nu intelegea ce ii face sa planga."Era doar o persoana batrana! O data si o data trebuia sa moara. Avea cancer." Chestia aia o omora desi nu stia cum, de ce si nici ce e acea boala!
Acum insa... intelege. Intelege si moartea bunicei ei, a unchiului ei, si acum mai bine ca niciodata a prietenului ei. "Slava Domnului, cel mai bun prieten al meu, Ian, este in viata, tanar, teafar si nevatamat, la fel si Bonnie, ce mai buna prietena." Dar acest prieten, el era tanar. Era in floarea vietii. Doar 30 de ani...
Mama ei nu o lasase la priveghi, zicea ca nu trebuie sa ii incurce pe cei ce au treaba acolo.
Acum parintii ei nu stiau cu ce sa se imbrace. "Ce poate fi asa de greu?" Chiar nu putea sa plece ea inainte?
Timpu trecea cu un lent rapid dureros. "Noi cica trebuia sa fim acolo la 11:00, dar abia acum plecam."
Sora ei, Camille, mergea langa ea. Parintii ei in urma lor.
Ele s-au dus inainte sa cumpere niste lumanari.
Sophie se gandea daca va plange. Normal ca o va face, dar cum ea nu este prea sensibila... cine stie? Oare cat de afectata va fi cand il va vedea?

In fata curtii lui erau numai masini si oameni, ceea ce ii facu inima sa vibreze tristete. Se panica si nu stia de ce. Chiar il simtea mort, pana acum povestea cu decesul i se parea doar o gluma adevarata, ceva ireal. Trandafiri din mana ei incepeau sa tremure. Nu, mana tremura. Ii era frica sa nu piarda toti trandafirii din buchet. Mama ei ii daduse ei pentru ca ea tinuse cel mai mult la el. Dar cum sa ii puna in sicriu? I se parea ridicol, nu se putea imagina punand trandafirii rosii peste trupul lui inert. 'Oare va fi vreo vaza pe acolo??'
De acum totul se misca cu slow-motion. Vedea zeci de fete si toate i se pareau necunoscute desi stateau in acelasi sat si le saluta zilnic. Nu mai reusea sa zica nimic. A coborat scarile dandu-i mamei ei florile, nu le mai suporta in mana. A intrat in curte, in casa, dar lacrimile deja ii impanzeau privirea si le simtea cum cad siroaie pe obrajii albi, apoi camera... Acolo totul a devenit realitate. Un sicriu alb ca norii de vara statea pe masa, langa fereastra. El era pana la piept ingropat cu flori pe sub care era o panza alba. Mainile erau acoperite si ele. Costumul lui gri ii facea fata sa fie si mai gri. Avea ochii inchisi si buzele vinetii. Pe el chiar il parasise viata!!! Izbucnise in lacrimi de-a binelea de acum. Le vedea pe mama si sora ei plangand, dar ele nu plangeau ca ea. Ele se gandeau la ce lasa el in urma, la tineretea lui. Sophie se gandea la prietenia lor. La faptul ca ultima data cand il vazuse el era plin de viata, glumet, il tachinase si gadilase, iar el se suparase pentru ca nu avea chef, era prea obosit pentru asa ceva, iar acum, acum ii era frica sa il atinga.
Mama ei o scoase afara, desi Sophie vroia sa mai ramana, cu toate ca acea camera era plina si multa lume vroia sa il mai vada o data pana cand biserica il ascunde de ochii tuturor pe veci. "Pe veci? O sa plece pe veci, nu o sa il mai aud niciodata zicand "Sophie, ce faci Sophie?" apoi rasul lui de placere."
Statea langa nise fete pe care cu greu le recunoscuse. Multa lume se adunase degeaba. Nici nu il placeau pe el, altii nici nu il cunosteau. Niste copii radeau langa ea, se jucau si se harjoneau. Ii venea sa se duca la ei, sa tipe, sa ii bata si sa ii alunge. Sa ii fugareasca departe pe copii si pe toata lumea care nu avea ce cauta acolo dar se stapani, nu era treaba ei.
A intrat iar in casa mai tarziu, in camera cu el. Plangea si se gandea la mai multe deodata, dar in acelasi timp nu se gandea la nimic. Era linistitor plansul. O descarca de durerea pierderii unui prieten, dar si de tot ce se adunase pana atunci in sufletul ei. Mama lui plagea langa el. Tipa de durere. Isi pierdea copilul, nimic nu e mai rau ca pierderea copilului tau. Sophie stia asta. Dupa o vreme nu mai plangea, doar statea si se uita, il analiza. Observa cat de tare moartea il schimbase. Camille venise dupa ea in casa. Vroia sa o scoata afara si gasise si pretextul perfect, altfel Sophie nu ar fi plecat. Verisorul ei preferat venise. Avea doi verisori preferati si de ceva vreme ii facea placere sa petreaca timpul mai mult cu Hans decat cu celalalt, pentru ca pe el il vedea mai rar. Cand l-a vazut a izbucnit iar in plans, desi nu intelegea de ce. Hans o luase in brate cateva secunde, apoi, dupa ce ea se dezlipi de gatul lui o stranse de mana si nu ii dadu drumul pana ea nu a plecat spre momentul in care preotul trebuia sa citeasca din Evanghelie. Sophie simtea ca Hans ii intelege durerea, desi tatal ei nu o facea.
S-au dus amandoi in camera mortului unde se adunase lumea. Plangeau amandoi, Sophie si Hans, si ascultau ce citea preotul, iar dupa ce a plecat, cand sicriul prietenului ei trebuia ridicat, mama lui a inceput sa tipe de durere. Toata lumea a incepu sa planga in acelasi ritm cu vaietele ei, numai ea nu. Defapt ea analiza felul in care toti luau aer in plamani deodata, cu zgomot, de parca toti erau niste boxe conectate la acelasi sistem.
Drumul pana la biserica i se parea lung, dar se tot scurta. Ajunsa acolo se gandea cum de fiecare data cand era in preajma sicriului incerca sa isi forteze muschii sa il atinga pentru ultima data dar nu reusea. Era ca si cum era turnat ciment peste ea. Apoi toata lumea se adunase si saruta mainile si chipul celui din sicriu. Doar un impuls mic a fost deajuns si, inainte sa realizeze, buzele ei atinse fruntea lui si apoi se retrase langa Hans care inca plangea. L-au condus amandoi spre groapa impreuna cu ceilalti oameni si Sophie se misca iar cu viteza ei normala. Era constienta iar de fiecare secunda ce trecea pe langa ea si se gandi sa pastreze cei 50 de bani ce ii avea din prosopul de la icoana ca pe un talisman norocos, care sa ii aminteasca vesnic sa aiba grija de viata si actiunile ei, sa gandeasca de doua ori un gest si sa ii aminteasca de tineretea lui, de faptul ca timpul trebuie pretuit, la fel si viata, pentru ca nu are decat una.

Noaptea, de fiecare data cand inchidea ochii vedea fata lui, corpul lui, costumul lui gri.
Vorbea la telefon cu Ian, si ii povestea totul, cum ii se parea nedrept si fara rost sa ii vada pe unii plangad. Dar el ii spuse ca este imposibl sa nu plangi. Putin mai mult dupa miezul noptii ea se hotari ca este obosita si ca ii este somn, asa ca ii spuse noapte buna si se duse in pat langa Camille. Aceasta o stranse in brate:
-Ti-e frica de intuneric, Sophie?
-Azi da. Cred ca toata saptamana imi va fi.
-Dar tineai mult la el, de ce sa iti fie frica?
-Pai astea e. Ma inspaimanta mortii si tineam mult la el. De aceea sunt asa de inspaimantata. Ii vad fata cand inchid ochii. Daca era un necunoscut, cineva de care nu imi pasa, era altceva, nu aveam nicio urmare, nicio frica.
A adormit greu Sophie in noaptea aceea, totul arata ca norii de ploaie insoriti in acea zi, dar in urmatoarea nu isi mai amintea cum arata el mort si totul parea un vis real, desi frica de intuneric pe care o avea la 8 ani se restaurase si nu stia cat va mai dura pana cand va scapa iar de ea.

Sophie